sâmbătă, 24 octombrie 2009

MARION MANOLESCU

FRUMUSEŢEA CLIPEI
Ed Metafora 2005
Coperta şi ilustraţiile:Ion Codrescu


In memoria tatălui meu,poetul
Ion Sofia Manolescu



Spectacol

Peste un vârf de cer
atrecut respiraţia
universului
şi s-a făcut lumină

Peste o rază de soare
au trecut lacrimile
lumii şi s-a născut visul

Peste tăcere
a trecut cuvântul omului
şi adevărul
s-a năruit

De atunci trec prin lume
de-a-ndărătelea
şi urmele mele se pierd
în lacrima celui
ce încă există

Icar

Rătăcitor
peste-nceputuri
treci
ochi însetat
de ape şi aer
şi urci coborînd
în depărtare
cămaşa văzduhului
unde sufletul tău
sărută
izbînda-n
înfrîngeri


Crochiu

Peste trup
ochiul
este o noapte

Peste ecou
mâna
este o pasăre

Chipul ei
este chinul
şi n-am nevoie
de unghii
ca să cad
în genunchi

Sisif

Lutul meu nesigur
rostogoleşte un sunet
peste o piatră
să nu mi se golească
nedumerirea-n adâncuri
să nu-mi ajungă
lumina-ngreşeală
unde tremură clipa

Rostogolesc un sunet
ca o piatră
şi urechea lui Dumnezeu
ţiuie de atâta
albastru

Morfeu

Umbra
coboară
păsări
adormite
deplin

Patima
înalţă rugăciuni
pe transparente
icoane
şi ochiul
tresare
în scorburi

Amfion

Iată
degetul
nu mai dansează
pe cornul de cerb
asemenea păsării
găzduite de cer
pietrele nu se mai tem
de văzduh
şi se-ntorc pribegind
în ţărâna sub care
doarme muntele ne-ntors
în fiinţă

...şi noi de demult
am uitat
cum se-nalţă o cetate

Vecernie

Clopote sună
înserare
însingurată

Şi într-o
lacrimă
umilinţa lui Dumnezeu
în restrişte



***

Te aştept
în vis
răzvrătit

Vino!

Nu mă condamna
să rămân
umbra ta
veşnic
învinsă

***

O nostalgie
îmi înstrăinează
umbra
în nelinişti
şi stau
şi aştept
Duminica
Slăbănogului
să mă vindec
de o aripă
frântă






***

Prin ruga
din fiecare
vecernie
mă luneci
ceară
din şoaptă-n
lumină
şi treci
amăgire


***

Pe ecranul
lumii
mă joc
cu cicatricea
paşilor
pierduţi
în gloria
faptelor
şi-n mine
vemea-i
de toamnă







***

Odihneam
în gând
depărtarea
şi te aşteptam
la un capăt
de vis
să nu-ţi
risipesc
chipul
în apele
Styxului


***

Nu ştiam
Din îndărătul
ferestrei
cum se destramă
dragostea

Mai privit
îndelung
mi-ai zâmbit
desculţă de gânduri
şi ai plecat
nestrigată
cu o lacrimă
pe obraz


***

Din umbră
un ochi
mă priveşte
cu tresăriri
desculţe
şi ca-ntr-o
duminică
părăsită
la marginea
toamnei
gândul mă rătăceşte
în singurătatea
lui Dumnezeu


***
Mă întorc
din gând
în gând
lângă vinovăţia
care-mi hrăneşte
păcatul
cu sâni
furişaţi
de fecioară






***

Încă
un zbor
îmi leagă
cerul
de povara
aripei
şi cum
să renasc
în pădure
străină
dacă
mâna-ţi
subţire
nu-mi mângâie
nedumerirea

***

Mă fură
dorul de ducă ...
Îmi învelesc gândul
în rândunică
mă admir
în oglinda de ape
şi fără nici o grabă
mă cuibăresc
în căuşul
din palma-ţi ce mângâie
îndepărtarea


***

Pe un mal al meu
umblă
viermii pământului
tresărind
galeriile
amintirilor

Plânsul meu
nu le este străin

Auzi?

Pe celălalt mal
un ceas
bate nemurirea

***

Un gând
îmi striveşte
sub unghii
singurătatea
şi-n faţa
zidului
pe care
nu pot să-l trec
simt
vrajba
poftelor
pierzându-mă

***

Mi-ai
tâlhărit
repausul

Prin mine
fluieră
acum
vântul
ispită
de gânduri

***

Acum
sunt
puţin
acolo sunt
mai mult

Doar valul
ţipăt
mă izbeşte
mal nedorit








***

Un început
mă înstrăinează
de aripi

Eu-Cain
Eu- Abel

Şi strâng
în pumni
tăcerea
adunată-n
umilinţa
îngenunchierii


***

Tu mi-ai furat
cuvântul

De atunci
vorbesc
numai cu dragoste
şi sunt
mereu
ca o amiază
flămândă




***

În faţa
iernii
mă strângi
caier...

gânduri
risipă

***

Sărutul tău
în amurg
părea
jertfă
risipă
pe obrazul
strivit
al
despărţirii












***

Pe malul vânăt
din şuierul
vântului
sunt risipit
gând
să colorez
speranţa
rămasă-n
cutia
Pandorei


***

Singur
pe ţărmul
încărcat
de ducă
valurile
mă izbeau
pre nevăzuta
îndepărtare
în care se pierdu-se
pescăruş
zâmbetul tău






***
Nu mai ştiu cum
m-am întins
iederă
peste cenuşa
resemnărilor tale

Apoi
înecat de dorinţi
am pregătit focul
să mistuie
dorul
muşcat
de nelinişti

***

Locuiam
îndărătul meu
despuiat de minciuni
şi nuanţe

Ai trecut
strălucind
cu sânii suspin
şi-am devenit
amândoi
gând rătăcit
în farmecul
clipei



***

Nu vreau
să mai rămân
rădăcină
înfiftă-n
adâncuri

Vreau
frunză efemeră
să fiu ..
.să fiu
amintirea
paşilor tăi
pierduţi
înspre mine


***

Aşterne-ţi
iubito
ochii albaştri
pe gingăşia
răscrucilor
mele

Poate
numai aşa
voi rămâne
timp


***
Când
îţi întâlnesc
sărutul
mi-e teamă
că trebuie
să rămân
hotarul
târziu
al mâhnirilor
tale


***

Călătoream
nevrednic
prin adâncimile albastre
păzite
de surâsul tău

Când
m-am apropiat
de taina de dincolo de el
Dumnezeu
m-a botezat
în cea de-a doua
apă





***
Ai plecat
cu negura
mâhnirilor tale
în spate

Cu mâna streaşină
la ochi
ţi-am urmărit paşii
să nu te prăbuşeşti
la marginea
întunericului
din mine

***
Trebuie
să-mi dezleg
nemărginirea
la marginea clipei
să împart
neînţelesul
şi învolburarea
cu ea

Numai clipa
Este
frumuseţea
de a fi
timp




***

Toamna
închide
timpul
n scoici

Păianjenii
rămaşi
răstigniţi
în pânzele
somnului
tes
culoarea
tăcerii

***
Soarele-mi
cuprinde
necuprinsul

Ploaia –mi
trece-n
privire
lumină săracă
şi sunt
pe dealul Golgotei
timp
răstignit




***
Dorinţele tale
mocneau
sfinţitul
putred
aproape
Lumina ta
Vinovată
tânguia
prăpastia
dintre umeri
şi-mi era teamă
să nu te rătăceşti
în prelungirea
din ramuri

***
După ce-mi surp
sufletul
în adâncul izbăvirii
rămâne ispita
atârnată-ntr-o
clipă
apoi
alunec prin ţipătul
încovoiat al satanei
care nu mai crede
în ceea ce este
mai presus
decât el



***

Fără
să-mi păteze
învălmăşagul
din gînduri
Dumnezeu
m-a pedepsit
timp
clopotit
peste
rouă

***

Pentru
rana
ascunsă
în nostalgia verde
a ochilor tăi
am aşternut
lumină
de curcubeu
până la narginea
vinovăţiei








***

Tu rătăceşti prin mine
şi pasul ţi-e simplu
ca îngândurarea

Când mi te opreşti
într-un ochi
mă strivesc
în pupilele tale
ca o copilărie

Când mi te opreşti
într-un umăr
rămân însingurat
ca un gol
peste mărturiile
echilibrului

Când mi te opreşti
într-un deget
sunt o pasăre
şi nu mai pot
zbura









***

Nu te-am auzit

Nu cunoşteam drumul
spre tine
nici semnele
măgitoare şi simple

Le risipise toamna
prin mine
şi eram grăbit
să intru
în lume
IUDA

***

Înveşmântat
în zbor
de pasăre
ascultam
cum ţi se destramă
taina
în meandre
de zâmbet







***

Nedumerit
nu îndrăzneam
să scot capul
în lume
Paşii mei
duceau înapoi
cufundându-mi
drumul nestrăbătut
în meandre de timp
amăgit
şi eram
asemenea Fiului Risipitor
gând reîntors
peste mâhnirea
lui Dumnezeu


***

Ieri te-am regăsit
afară
deasupra mea

Aş fi putut
să beau o noapte
din pumnul tău drept
şi să mă dăruiesc
atât de ciudat
dar totul a fugit
deodată
cerul,soarele,umbra şi iarba
A rămas numai numele tău
ca un dangăt de clopot
peste tăcerea
timpului


***

Voi pleca

Arborii vor fi încărcaţi
de tăcerile albe

În picioare voi asculta
treptele răspântiilor mele
răsărite în neuitare
şi-n zborul strâmb
al liliecilor

În februarie
strâmb voi pleca
pentru
nimeni










***

Noaptea aud
răsuflarea
ca pe o foşnire
cu ploaie

Strig peste punctele
toamnei
o rugă de tălpi
de braţe
de ochi
şi răspunsul râvnit
se-ascunde
neştiut
într-o
clipă

***

Cuvântul
îmi întârzie
cumpăna
nemuririi
şi sunt
clipă
răsturnată
peste ecoul
rătăcit
în aripi
de libelulă


***

Semnul prudenţei
îmi acoperea lacrima
din coada ochiului

Încercam ascuns
să îngenunchez
în toate durerile
risipite de Dumnezeu
peste priveliştea lumii
şi eram gust amăgit
azvârlit
peste cealaltă
jumătate
a mea

***

Nu mă interesa
jocul
nestrăbătut
de înfrângeri
M-aş fi frânt
mai degrabă
ca o oglindă
în lumini
atârnând
de ecoul
pasului tău



***

Treci
furişată-n
dorinţele mele

Ce păcat
că nu mai pot respira
intimitatea
echilibrului tău
risipit
în mângâierea
ce-mi caută
gândul


***

De aici încolo
nu mă mai împopvărează
nici o duminică
şi port
în mâna întinsă
praful ciudat
care îmbracă
urma
paşilor
tăi





***

Încărcat
până la liman
de prihana
rămasă-n vecernia
de sâmbătă seară
mă simnt
ca Isus-
rătăcire
crescută-n afara
paşilor săi
pe drumul
Golgotei


***

Numai eu
scormonesc
căzut în ţărână
preţul plătit
pentru viclenia
din şoapta
cuvântului tău
„E verro”
Apoi
ca răsplată
lovesc tăcerea
din ochii câinelui
care mi-a deschis
porţile îndoielii

***

Împovărat
de neputinţă
încerc
să mă adun
murmur
flămând
la masă cinei
de taină

***
Atârnă-ţi
resemnarea
de coapsa
găndului meu
şi poate aşa
îmi voi da seama
cum
şi mai ales când
m-am risipit
scânteie
învinsă
de răspântiile mele
înstrăinate








***

Duceam într-o mână
atacul sumbru
al timpului
refugiat
în neîmplinirile mele
şi nu îndrăzneam
să-ntorc
privirea
peste sufletul tău
din cealaltă
mână

***

Nu m-am prefăcut
sunet
sub pleoapa
însingurată
a bunului
Dumnezeu

Am vrut doar
să devin
aripa
ce mângâie
jocul pierdut
la ruleta
paşilor tăi




***

N-am cunoscut
rătăcirea
nici spaima
înstrăinării

Am lasat
doar
poarta
larg deschisă
să intre
Arca
bătrânului
Noe

***
M-ai privit ţintă
cu pumnii
strânşi
şi fâstâcită
de ameţeala
primei iubiri
m-ai îndemnat
nereţinită
să fiu
sărut





***

Cu mâinile
căzute stingher
pe genunchi
te privesc
răzvrătit
de un timp
retrăit
în meandre
şi aş fi vrut
să pot ridica
primul
piatra


***

Nevindecat
sângerez –
răscruce
pe aceeaşi colină
şi sunt
clipă
pe Muntele
Măslinilor







***

Când te chem
îţi destrami
întrebările
pe deasupra toamnei

Când te cuprind
te destrami
taină
şi sunt
inevitabil
albia râului
prin care curgi
fără teamă

***
Nu auzeam
nici un cântec
Nu întrezăream
nici un cuvânt
Era prima noastră întâlnire
cu Dumnezeu
pe pereţi tăcuţi
de biserici
Pe in pantof
ţi se urcase
şarpele şiret
învăluind căderea ta
cu un zâmbet perfid
Şi de atunci
m-am strecurat veşnicie
la braţul tău
***
Înfăsurat
în şoaptele serii
alunecam cu mine
povară
Alături
timpul întârziat
încerca să rămână
nemărginire
reflectată-n oglinzi
părăsite
şi-ngândurat
tânjeam să fiu
gândul tău –
greier rătăcit
între stropii
de rouă

***

Stai departe
de mine
spaimă
şi nu mă lăsa
să te aud
lasă-mă doar
să te ucid
cu surâsul stingher
al miezului
de noapte
spânzurat
cicatrice
pe umărul meu
***
Cu sângele –ngheţat
stăteam
faţă în faţă
cu cealaltă jumatate
din mine

Eu mă împotriveam
răstignirii
ea se împotrivea
credinţei fără tăgadă
şi eram
margine de fiinţă
împovărată
de umbra
nedumeririi
lui Dumnezeu

***

Încerc să pătrund
în ochiul tău
plecat
să-mi dezbrace
haina de suflet
Lasă-mă
să-ţi pipăi
simetria
nedefinită
a gândului
altfel nu am
cum să mă apăr

***

Mi-am alungat
sufletul
în clipe
ce mă împart
în două
nelinişti
rămase suspin
peste vremea
împodobită
de tine
cu nostalgii


***

Ai plecat
braţ dezgolind
universul
întrebărilor mele
şi tăcerea mi-era
cuvânt
mustind
înţelesuri rănite-
mânie
plecată
cap în pământ





***

Deasupra mea
atârna
însingurarea
răsfrântă-n lumina
cuvântului
„eşti”
şi sunt
spadă învinsă
de mângâierea
ochilor tăi
adormiţi
în albastru
de Voroneţ

***
Aluneci
firavă
ca absolutul
clătinat
frumuseţe
în şolduri
mărunt flagelate
de mângâieri
şi sunt
trupul tău
pângărit
de veninul
retină



***

Nu pot lua
ce nu ai
ca să-mi acopăr faţa
umbră străină
în ecoul
ochilor tăi
rătăciţi peste gânduri

Aş putea doar să fur
parfumul tău
de târziu
furişat
în decolteul adânc
al mâhnirilor mele

***

Sufăr mereu
că nu-mi duc
până la capăt
păcatul
şi pentru că
nu pot să-mi acord
nici o iertare
deschid fereastra
şi mai arunc
în afară
câte o parte
din mine


***

Ecoul
unei iluzii
îmi sună
în ureche
destinul frunzelor
şi-aş vrea
să renasc copac
cu o pasăre
care să-mi
cânte pe umăr


***

Strângându-mă
lumină
rămân dator
clopotului de sticlă
şi printre lumile
râvnite de fluturi
aripile mele
nu mă mai pot
ridica
deasupra rugului
pe care să-mi ardă
gândul
plin de drumuri
uitate



***

Un viscol
îmi şterge
urma
şi nu mai ştiu
cum să mă-ntorc
în tăcerea
ochilor tăi
în care
licăresc
încă
gânduri
pătate
de dor

***
Ieri
mi-am
imbrăcat
trufia
şi am plecat
la plimbare
şi muntele
Vasan
a crescut
în mine
cum creşte
lumina
înmulţind
rănile
gloriei

***
Cu un sărut
ţi-am
desenat
în colţul gurii
surâsul
Giocondei
şi fericită
ai plecat
n căutarea
altui
da Vinci

***

În strana
tăcerii
gândul
îmi rămâne
veghe
şi adevărul
nu-l mai pot
auzi
decât
cu urechea
pe care
Van Gogh
mi-a tăiat-o
cu disperarea
luminii



***
Primăvara
îmi răneşte
tinereţea
cu fluturi
roind
minuni
şi risipit
în ispite
nu mai pot
să-nfloresc
decât
în umbra
ce-ţi mângâie
destinul uitat
pe degetul
vremii

***

O pasăre
mi-a despicat
cu aripa
resemnarea
de iederă
şi de atunci
încerc
fără
ecou
revolta
mareelor


***

Cu un reflux
noaptea
mi-a neliniştit
ţărmul
şi-ncerc
să păstrez
departe
de mal
furtuna
ce-mi smulge
melcii
înşelaţi
de adâncuri

***

Un timp
suferind
mă ademeneşte
să-mi las
în iarbă
privirea
să dăruiesc
melcului
păcatul
pleoapelor





***

Între
Insomnii
fereastra
mă rătăceşte
pe drumul
lui Ulise
şi-aştept
mareea
dimineţii
să pot
pleca
spre o altă
Itacă

***

Un labirint
de gânduri
mă crede
Dedal
şi-ascuns
în firul
Ariadnei
încerc
sentimentul
singurătăţii





***
Îndoaie-ţi
genunchiul
să vezi
în iarbă
destinul
melcului
şi poate
în ceas
de cumpănă
să poţi găsi
în ţărână
împăcarea
cu nebunia
vândută
pe treizeci
de-arginţi


***
O fereastră
fără contur
îmi surpă
noaptea
în igrasia
gândului
şi pot
auzi
timpul
cum trece
trăgându-şi piciorul
de lemn

***

Păsări
purtând
ecouri
de ploi
mi se aştern
în pupile
şi-aştept
să-mi lase
ca semn
înfrângerea
oamnei
pe umeri

***

Un gând
mă aruncă
în aduceri
aminte
până
mi se destramă
ochii
de atâta
târziu
şi cu un gest
numai tu
mă poţi scoate
din lăcomia
albă
a nopţii

***
Vremea
mă ascunde
păianjen
în plasa
visului tău
şi dacă
înclin
să-ţi mângâi
tăcerea
e semn
că visăm
amândoi
nebunia

***
Mi-ai rămas
sub pleoapele
vremii
arşiţa
pe care o sting
cu tăcerea
orelor pure
şi dacă-mi
tresari în minte
scăldată de rouă
e semn
că timpul
muşcă
cu insomnii



***

Mângâie-mă
până-frunzesc
de tăcere
Suspină-mă
până floarea
dă rod
şi-am să încerc
plecând
mai departe
să văd dacă ştii
să plângi
când mă-ntorc

***

Pleura
timpului
mă ţine
ostatic
într-un
ceasornic
şi numai
când mâna ta
mă atinge
mă simt
înmiresmat
ca un greier
în iarbă



***

Ochii tăi
încercănaţi
de viaţă
mi-i aduce
pasărea
îndrăgostită
sub salcia
singurătăţii
şi fără
de veste
frunzişul ei
îmi scaldă
cerul
şi-l aşează
suflet
la picioarele tale

***

În fumul serii
liniştea
cântă
paşii tăi
osteniţi
de ploile toamnei
şi fug
să caut
ziua ucisă
cu amintirea
sărutului tău

***

În
noaptea
asta
mi-am
vândut
sufletul
în numele
Fiului
şi mi-a rămas
în numele
Tatălui
toată
neliniştea
Duhului Sfânt

***

Neliniştit
mă agăţam de priviri
să nu mă scufund
în adâncul gleznelor tale
Algele-mi putrezeau
amintiri
despre ţărmuri străine
mlaştina din mine
tremura clipe sirene
şi eram
rum rătăcit
spre pânza
mereu destrămată
a Penelopei
***

Nu eu sunt
osânda
sub care
îmi îngenunchez
împlinirea
Nu eu sunt
povara
sub care
rămâne cuvântul
tulburat
de-nţelesuri
Eu sunt
rătăcirea
clipei
năpăstuite
de veşnicie

vineri, 23 octombrie 2009

Ultimul poştaş



Crezusem că nu mai pot înflori în

Ordinea firească a vinovăţiei ,că

Nedumerirea împovărată de împăcare

Străjuia răstignirea mea în

Tăcerea destrămată a izbăvirii;dar

Mântuirea mult aşteptată

Iisus mi-a trimis-o cu

Ultimul poştaş al speranţei
O altă jumătate

Încă cu mult înainte de

Apocalipsa sufletului meu

Credeam în urcuşul Golgotei fără tăgadă

Onoram cinstea ,jocul şi haina de suflet a

Vanităţii de care încercam să mă apăr

Ascuns în mângâierile iubirii

Căutând răspunsul şi setea ;dar

Harul şi destinul frunzelor nu

Era decât prietenia Îngerului Păzitor