GANDUL CA SALVARE A SINELUI

Cunoscând maniera scriiturii lectorului volumului de versuri semnat de Marion Manolescu (Frumusetea clipei, Editura Metafora, Constanta, 2005) # e vorba de poetul Dima Zainea (despre ale cărui cinci volume de versuri am publicat cronici si sinteze in periodice), suntem aproape siguri că titlul cărtii i-a fost sugerat autorului. Asta nu e rău, dar trebuie să spunem răspicat că volumul de care ne ocupăm acum nu stă sub zodia clipei (cu toate că timpul este un concept filosofic recognoscibil in unele poezii), ci sub cea a gândului eu-lui poetic.
La Marion Manolescu, poetica privirii e indisolubil legată de cea a gândului, acesta din urmă fiind ales de poet spre a complini vidul sufletesc: „M-ai privit/ indelung/ mi-ai zâmbit/ descultă de gânduri/ si-ai plecat/ nestrigată/ cu o lacrimă/ pe obraz”. Sau, in alt loc: „Un gând/ imi striveste/ sub unghii/ singurătatea”. Dacă gândul mai poate defini eul poetic, adevărul este unul himeric, vecin cu fantasticul pe care il incumbă realitatea: „ In strana/ tăcerii/ gândul/ imi rămâne/ veghe/ si adevărul/ nu-l mai pot/ auzi/ decât/ cu urechea/ pe care/ Van Gogh/ mi-a tăiat-o/ cu disperarea/ luminii”.
Când abordează erosul, acesta apartine trecutului, iar tăcerea devine un alt fel de comunicare: „Ai plecat/ brat dezgolit/ universul/ intrebărilor mele/ si tăcerea mi-era/ cuvânt/ mustind/ intelesuri rănite#” Plecarea/ absenta fiintei iubite inseamnă moartea erosului: „A rămas numai numele tău/ ca un dangăt de clopot/ peste tăcerea timpului”. Se poate vorbi de un adevărat ritual, prin intermediul căruia eul poetic incearcă să-si re-apropie fiinta iubită, insă prezenta naste absentă, resimtită ca un gol sufletesc: „Când mi te opresti/ intr-un umăr/ rămân insingurat/ ca un gol/ peste mărturiile/ echilibrului// Când mi te opresti/ intr-un deget/ sunt o pasăre/ si nu mai pot/ zbura”, ori, si mai expresiv, in altă poezie: „Când te chem/ iti destrami/ intrebările/ pe deasupra toamnei// Când te cuprind/ te destrami/ taină/ si sunt/ inevitabil/ albia râului/ prin care curgi/ fără teamă”.
Insingurat, eul poetic isi declară neputinta depăsirii conditiei umane: „# nu mai pot să-mi acord/ nici o iertare/ deschid fereastra/ si mai arunc/ in afară/ câte o parte/ din mine” sau „#aripile mele/ nu mă mai pot/ ridica/ deasupra rugului/ pe care să-mi ardă/ gândul/ plin de drumuri/ uitate”. Rămânerea intr-un trecut al erosului este, in egală măsură, neputintă de a se desprinde total de acesta, dar si hrană pentru sufletul insinguratului: „#si risipit in ispite/ nu mai pot/ să-nfloresc/ decât/ in umbra/ ce-ti mângâie/ destinul uitat/ pe degetul vremii”. Dorinta de a reface puntile intre cele două suflete este marcată vădit de inhibitie, pentru că a intervenit amnezia: „#si mai stiu/ cum să mă-ntorc/ in tăcerea/ ochilor tăi/ in care/ licăresc/ incă/ gânduri/ pătate/ de dor”.
Poetul este si el un artist, a cărui operă, desprinsă de maestru, il neagă, prin căutarea propriei identităti. „Cu un sărut/ ti-am desenat/ in coltul/ gurii/ surâsul/ Giocondei/ si fericită/ ai plecat/ in căutarea/ altui/ da Vinci”.
Adept al efemerului, eul poetic preferă câtimea de timp # clipa: „Nu vreau/ să mai rămân/ rădăcină/ infiptă-n/ adâncuri// Vreau/ frunză efemeră/ să fiu#” sau „#sunt/ clipă / răsturnată/ peste ecoul/ rătăcit/ in aripi/ de libelulă”. Desigur, un astfel de timp, măsurabil in clipe, are frumusetea lui # ca să parafrazăm titlul volumului in discutie: „Mi-am alungat/ sufletul/ in clipe/ ce mă impart/ in două/ nelinisti/ rămase suspin/ peste vreme/ impodobită/ de tine/ cu nostalgii”.
Autor: Prof.dr.Miu Constantin/Publicat in OGLINDA LITERARA