prof.Abdulea Petcu despre "Ultimul postas"

Cartea “Ultimul poştaş” a dlui Marion Manolescu este mesajul poetic cald,uman,al celui care a trecut printr-o experienţă limită,o boală învinsă poate chiar prin scris ,scris devenit o formă de luptă şi având astfel asupra noastră un ascendent metafizic,spiritual,existenţial şi psihologic,pentru că noi nu am putut privi lucrurile din unghiul acela dureros,unde s-a aflat poetul.Ni se oferă o poezie celebrală,minuţios lucrată care poartă,totuşi,pecetea stilistică a primelor sale carţi,aceea a unui cald lirism,a unei atitudini reflexive în faţa celor mai umile elemente ale realului,la care se adaugă un sentimentalism modern ,cu ecouri din Blaga şi Baconski.
Prin poemele scrise din prima parte a cărţii ne aminteşte de
“Cartea prietenilor”,cărora ,cu o imensă dragoste ,le adresează câte
o poezie,cu numele prietenului în acrostih,dar numărul lor nu se
opreşte la cei menţionaţi,ci trece dincolo de coperte,volumul fiind
un imn de iubire adresat tuturor oamenilor.Dl Manolescu
îmbrăţişează această lume întreagă ,cu oamenii ei deosebiţi pe care–
i simte aproape fără o ierarhie afectivă,o lume cu bunele şi relele
ei,dar atât de miraculoasă în unicitatea sa.
Este un eu care se marturiseşte pe un ton grav şi în această confesiune tulburatoare putem distinge două paliere.Pe de o parte ,golul ,pustiul ,asumate cu o gesticulaţie calmă,tristă,în care se aşează”amăgiri”,”clepsidre împăiate”,”lacrimi abandonate în durerile lumii”,o “nemarginire pierdută”o “rătacire prin anotimpuri”.Pe de altă parte ,pluteşte în versuri o nostalgie ,o dragoste liniştită,sublimată ,un dor de “paradisul pierdut”,cu “ţărmuri de nelinişti” şi linişte ,”nopţi iluminate de izbăvire”,”în ochi încântaţi de candelabre de tăcere “şi cu “retrăiri ale existenţei elementelor”şi “răspântii împovărate de dor”.Este o ranăa sufletului,cândva dureroasă,dar din ea se naşte poezia.Francezii spun că”la poésie est une blessure de l’âme qui devient lumière”.Din rana acum cicatrizată au rămas doar ecouri ale suferinţei.Ambiţii,”gânduri de mărire”deţinute “în genă”pe care le va fi avut poetul ,numit “crai al vanităţii”au existat doar pănă la graniţa de unde începe boala fizică,metamorfoza.E un dincolo spre care autorul priveşte azi cu înţelegere şi detaşare,dar,în acelaşi timp,cu o oarecare doză de desconsiderare.Cotidianul agasant,problemele de care ne lovim ceas de ceas,obsesiile supra dimensionate erau o lume măruntă care-l împiedica să vadă esenţele.Depăşind acest prag ,la vârsta înţelepciunii şi la vama suferinţei ,poetul se redefineşte şi îşi vede propria identitate:”chipul cenuşii”reflectat de “oglinda revoltei acestei lumi”chip prins în rama resemnării,”a înstrăinării de neprihanire.Universul personal se topeşte în universul celorlalţi şi apoi în marele Univers ,parcă fuzionând sub bagheta zeului invocat în ultimile poeme,zeu numit TACERE.Tac toate:clepsidră,vitralii,zorii,pedeapsa.Tăcerea devine un centru gravitaţional ce îndeamnă şi la o lectură tăcută,solitară. Diversitatea redevine TOT,un tot primordial ,din care se va naşte o altă lume,darpentru aceasta este nevoie de o linişte supremă,de tăcerea cosmică numită Dumnezeu.

Prof,ABDULEA PETC